Descompunere

tumblr_n6rwi6NjdO1s5hrozo1_540

Îți asculți absent respirația, întocmai ca pe-un zgomot de fond: sâcâitor pe de-o parte, dar primitor și sigur pe de alta, prin monotonie și predictibilitate. Ca printr-o raznă nepermisă, îți amintești de propria existență și atunci, subit, mintea-ți împăienjenită își recapătă luciditatea abandonată voit. Timpul, călăul universal, îți inundă tâmplele, lăsând să se deruleze în fața ta, ca într-o frescă vie și absurdă, scenele grotești, ancestrale de care încerci să te dezici. Inutil. Inutil și utopic; animalul nu se va lăsa răpus astfel. Nu în universul care îi permite să poarte norma ca pe-o mască.
Și atunci, pentru ce toată sudoarea? Pentru ce toată revolta? Genialitate? Iubire? Plăsmuiri utopice în contextul în care „animalul rațional” pierde constant lupta cu timpul, dar nu cu gândul. Gândul care, prin comparație, este un călău infim, dar suficient de veninos încât să ucidă (pe alocuri) prin inadaptare.

Colecționarul

tumblr_moyzb89YQZ1qadx22o1_1280

Te-ai întors de-atâtea ori împotriva-ți. Ți-ai interzis cuvântul, iar gândul tău osificat zace  îngropat în carnea încă sângerândă a buzelor. Dar fie el și risipit în orizonturi, tot va fi mai viu ca toată vigoarea pe care o vei strânge în această încercare de existență. Căci cum altfel să te percepi decât ca un adept al existenței care-i încearcă acesteia atât periferia mizeră cât și nucleul fecund? O continuă perindare a ființei în care unicul aliat și călău îți este gândul. Și cu același gând atingi atât demența solitudinii cât și conștiința unei lumi ce abundă în semeni.

Te-ai întors de-atâtea ori împotriva-ți și tot de-atâtea ori te-ai întors spre semenii tăi căci vrut-ai Binele, vrut-ai Frumosul și vrut-ai Adevărul, vrut-ai ca ei să-ți populeze utopia.

Pătruns-ai ființa celuilalt și văzut-ai aceiași ochi de câine hăituit. Îi regăsești în fiece asemenea explorare metafizică spre care te împinge mintea-ți însetată. Destrami atâtea ființe între gânduri și te întrebi care e rostul unui asemenea cumul de frici în cunoașterea ta. Fricile învăluie. Atât de temeinic încât claustrează.

Dar te întorci invariabil către tine. Și îți dezgropi toate tăcerile. Ai tăcut când a fost să iubești, ai tăcut când ai urât, ai tăcut chiar sub spinul celui mai apăsător dezgust. Și te-ai îndepărtat căci vrut-ai Binele, Frumosul și Adevărul, dar demolat-ai utopia.