Imperiul nimicului (-∞)

tumblr_obpc8dxord1tlb5xto1_500

Monstrul lucid
(preambul)

Rătăcind într-un clar-obscur fără sfârșit, sinele căzu răpus pe asfaltul înghețat. Nici tremurul cărnii, nici spaima și nici disprețul gândului nu-l puteau face să se clintească. Ajunse să se creadă contopit cu suprafața dură, un solvit neputincios, fără reacție, care-și vede unicitatea dispersată între particulele unei entități străine, dar primitoare prin neutralitatea sa.
Glacial, își amintea falsa superioritate pe care a plăsmuit-o, laurii cu care s-a încoronat și convingerea absurdă că numai el, prin gând și întregire, poate izbăvi un imperiu neînțeles. “Scăldat în extaz, tânjind după extaz, urlând monstruos fără extaz“, sinele se vedea acum cu aspră luciditate întruchipând o creatură odioasă ce spumegă sub spinul unui instinct nedefinit…o plăcere animalică înfrântă de intelect, o stare atemporală apărută din durerea unei plăgi deschise în cursul firesc al devenirii, un ecou vag de liră risipit în aerul mizer.
Epuizat de încercarea găsirii unei continuități proprii, sinele își aștepta acum disoluția. Străpuns de luciditate, realiză că unica forță ce-l susținuse până în acest punct se consumă. Poate că tocmai excesul de luciditate deveni otrăvitor, ori plaga atemporală se vindecase definitiv, eliberând șuvoiul necruțător al devenirii.
Într-adevăr, sinele simțea cum devine altceva; o trecere spre alt stadiu. Sinele împrumută din duritatea asfaltului, se ridică și-și continuă căutarea.

(31 decembrie 2016)

Imperiul nimicului (-∞)

…Nimic nu mai e la fel.

Ca-ntr-o farsă a universului, becul, călăul suprem al atâtor și atâtor fluturi de noapte și particule de praf, s-a stins, necesitând înlocuire. Cercul absurd se închide într-un final.

Nimicul.

Nimicul rămâne claustrat întocmai unei obsesii, monstruos și înfricoșător de influent. Nimicul e un ghimpe, cu durerea-i fără echivoc radiind în toată ființa. E atemporal și înrădăcinat în infinit, izvorând din lipsa sensului. Nimicul nu apune, deși are nostalgia înserărilor. Nimicul e sămânța răului și-a binelui deopotrivă, sădită în pântecele cald al frumosului. Nimicul e un adevăr, e tainic, este necuprins

în ani lumină…

Pastel absurd

tumblr_mxexw5ghri1rdrcngo1_540

Frigul intră progresiv
Fluid ca o melodie tristă pe care
Dansez singur
Printre miraje sonore
Dar e liniște
În casă
În atrii
Și-n ventricule
Și am mâinile calde
Ca să sfidez decorul
Și timpul care tremură
Din ce în ce
Mai rar
(Poate o să-ncremenească)

E liniște
E și lumină
Și scrum
Și mai sunt eu
Cu mâinile calde
Doar eu
Pictat în violet și albastru și
Învelit în absurd
Iar timpul nu mai mișcă
Nici înainte
Nici îndărăt
Și e lumină
Iar eu sfidez decorul
Și timpul care a încremenit
Cu aceste mâini calde.

Schiță despre sine

tumblr_oaw43hmFeH1rp66ruo1_1280

Această secundă infinită îți aduce iluzia unui timp suspendat. Fără grabă, îți cobori grav privirea către mâinile rămase într-un stop-cadru ce te reprezintă susținând ceva nevăzut, dar greu și măreț. Un gest delicat, dar ferm totodată, care să evidențieze noblețea acelui ceva ce-ți concentrează atât de implacabil admirația.

Ceea ce cauți tu nu este admirație și nici noblețe, ci un reper. Îți privești mâinile osoase, dându-le sensul de ancore, de corespondenți ai mediului de care încerci continuu să te convingi că aparții. Mai demni de un asemenea sens ar fi chiar semenii tăi, însă ești numai tu acum și a te căuta în repere externe este cu atât mai dificil.
Lamentabil, cedezi tentației și privești înăuntru. În termeni și reprezentări proprii te autodefinești ca o creatură a nimicului, înălțată peste orice stare afectivă și orice judecată lumească pe un continuum între bine și rău. O creatură duală care-și trage seva atât din instincte, de multe ori monstruoase, cât și din rațiune. O creatură care percepe frumosul și sensurile adânci. În fine, o creatură care există dispersată în orice act, fie el extern sau intern.

Mâinile refuză să părăsească stop-cadrul. Așteaptă verdictul pentru care secunda aceasta s-a prelungit. „Cine ești?”, par a striga. „E dificilă căutarea”, răspunzi.

Breșă în timp și în carcasa nimicului

tumblr_nrcb5y2yV81uxt55go2_540

Nulitate, nimicnicie, vid…ființa ta se perindă între acești termeni lumești, căutând sfidarea supremă a universului. Zadarnic încercat-a contopirea cu poemele străvechi căci, beată de improbabil, sfârșit-a răpusă la porțile lor.

Cu nucleu-i rigid, imponderabil într-o realitate alterată, urmărit-ai ființa ta clădind. Fost-ai martorul claustrării și simțit-ai neputința simplului și unicului observator cu regretul că tu, doar tu, vei afla în veci deslușirea acestei izolări.
Rămas-ai o carcasă rațională, disimulând revelații. Făcut-ai din iubire muză și ordonat-ai cântul ei. Ars-ai gândurile tale pe rugul unui eros îmbuibat de metafizic și-ncercat-ai apoi materializarea. Dar lăsat-ai demult realul în urmă și-ncercarea ta fost-a simplă batjocură. Alterat-ai Frumosul, alterat-ai Binele, alterat-ai Adevărul. Golit-ai cuvintele de sens întocmai ca propria persoană de măduva poetică și rămas-ai osânditul unei muze defuncte până ce osânda-ți devenit-a o idee-ndepărtată.

Rupt-ai lanțurile și aflat-ai libertatea. Simțit-ai pulsul haotic al realului și căutat-ai disperat liniștea. Zidit-ai un imperiu din cuvinte goale și aflat-ai sensul în liniștea izolării.
Devenit-ai iarăși unicul martor, însă găsit-ai evadarea ființei.

Aici, pe treapta asta

tumblr_n4c943gtIw1sshmj2o1_500

Stau pe casa scării.
Mâini brăzdate de șanțuri
Și cu unghii tăiate din carne
Sprijină balustrada.

Urc până la mansardă
Și acolo,
Cine știe?
Poate urc în continuare,
Poate doar privesc în gol,
Poate ceva,
Poate altceva,
Sau poate mă întorc.

Dar acum sunt aici,
Privind aceste mâini
Cu șanțurile lor intersectate…
Par canioane, hăuri adânci
În care a căzut,
Și încă mai cade,
Acea secundă.

Ca să vezi,
Am oprit timpul
Aici, pe treapta asta.
Cred c-am să urc, până la urmă,
În blestemata aia de mansardă.
Sincer să fiu,
Am mâinile reci.

Fluture de noapte

tumblr_nbc5ogKqbm1tn72a1o1_1280

Timpul?
Timpul e un fluture de noapte.
Ziua stă ascuns în colțuri neștiute,
Noaptea se pierde-n întuneric.
Ce-i drept,e mereu acolo,
Fiind atras de marea de suflete incandescente.

Zborul lui descrie cercuri perfecte.
Urmărindu-ne atent,
Se dă peste cap la fiecare fericire,
Iar la dezamăgiri
Se aruncă spre pământ.
La final însă, nu contează,
Căci toate se transformă-n praf.

Praf adună timpul pe aripile lui
Și zboară agitat deasupra noastră,
Acoperindu-ne cu el.

Un fluture de noapte este timpul,
Zburând necontenit spre nicăieri,
Dar chiar și-un fluture de noapte ar putea
Să-și odihnească aripile,
Visând ca azi să nu devină ieri.