Intimitate

tumblr_o23mu2fRmr1sh2doyo1_500

timpul se sparge cu suspin
odihnindu-și rămășițele între oasele-mi prea reci
aici eu nu exist
stau suspendat deasupra a orice
și țin frigul în mâini
și tot nonsensul
ca să te-apropii câtuși de puțin și
să fim singuri
în conturul acestei idei care
ne bântuie

știi
poemele deja nu mai au graniță
curg fără noimă
și le pierd
rămân doar cu degetele pătate
de un albastru care moare
așa că mai bine
doar vino aici
să mă asculți cum tac

Paradoxul (4)

 

tumblr_o2mx4shyvy1sorrnlo1_500
“He dreamt one night that she came and kissed him, and with that kiss she entered his body. She looked through his eyes and listened with his ears. In the morning nothing had changed.” – Duane Michals, From the Series Person to Person, 1974

Astăzi ești făcută din tăcere. O tăcere totală care batjocorește timpul însuși, o tăcere care închide guri și ochi și toate simțurile…tăcerea care îți e materie.

Și totuși

Reușesc să o percep.

 

 

Sonetul care tace

tumblr_ndv62kwqoK1rwe56eo1_500

Sarea unei mări, tu o ai în sânge,
Rana-ți e deja sărată.
Atingeri și atingeri n-or să poată
Să mai întărâte acest câine hăituit.

Liniștea nopții, tu o strângi pe buze,
Încremenit-au ele de atât amar.
Tunete și răscoale n-or să poată
Să mai spargă stânca lor tăioasă.

Înaltul lumii ți l-ai pus în ochi,
Abisul ți se scurge printre coaste,
Iar tu te sfarmi și te aduni între atâția ani lumină.

Ani lumină captivi într-o carcasă
Spre care te întorci și spui:
„Nu-i nimic de văzut aici”.

Puțin a mai lipsit

440307563_640

Îmi spun(eu-mie):
“Gândești prea mult!”
Și tac.
Mă abandonez în mijlocul conversației.
Și așa, părăsit cum mă găsesc, simt
Cum un gol îmi inundă mintea.
Nu durează mult
Căci imediat îl gândesc.

Aproape n-am gândit.

Îți spun(eu-ție):
“Cred că te iubesc”.

Îmi spui(tu-mie):
“Ce risipă de cuvinte mari!
Aproape c-au ajuns la mine”.

Aproape te-am iubit.

Spun(către nimeni):
“Tăcerea ucide!”.

Aproape am vorbit.

Lipsă

Imagine

N-am să-ţi mai spun nimic. Oricum şi cuvintele şi tăcerile mi se pierd în drum spre tine. Se întorc apoi şi gravitează în jurul meu, odată cu aerul pe care am uitat cum să-l respir. Sau poate a uitat el că încă sunt aici. Tot aici unde întâia oară mi-a asediat plămânii, atât de fulgerător încât nu l-am putut opri. Nu l-aş fi alungat, dar cu siguranţă l-aş fi întrebat dacă doare..
Aveam să aflu mai târziu, însă nu de la el, ci de la mine. Din curiozitatea prostească a copilului de atunci, am ales să-mi răspund singur la întrebare, clădindu-mi crezul pe acele vorbe.
Ce mi-am spus? Sunt doar cuvinte.. Au ruginit demult în carnea mea ca să nu le mai pot citi.
Şi totuşi mă dezic de ele.
Şi totuşi îmi e dor.
Şi totuşi sunt.