Café de l’âme

 

masa asta va fi
Artă.
lemnul putred plânge, iar eu
scrijelesc forme obscene
ca un huligan plictisit.
lemnul putred scâncește, marea se agită
și eu scrijelesc cuvinte tăioase
în tăblia acestei mese care
e aici de prea mult timp.

gândurile mele bătute la mașină
se fac verzui și nu le mai pot citi
și lemnul putred se dezintegrează
câte o bucată, câte un gând
câte o șoaptă, câte un strop cafeniu
încremenit între așchiile mesei
care va fi
Artă.

marea se agită
iar sunetul se cuibărește
în lemnul putred care
aproape că se face albastru
și tace
tac și eu
și aștept
pentru că știu…lemnul ăsta
va fi
Artă.

Ora paraziților

tumblr_mw8io4FKXY1so1neco1_540

Din bucata mea de pâine
S-a născut puterea
S-a născut frica
Și
S-a născut ura

Ca un negustor antic
Le-am vândut
Pe piața cea mai neagră
Luând în schimb nimic
Și-așa
Din bucata mea de pâine nu s-a mai născut nimic
Dar chiar și-așa
Mâinile o cerșeau
Șobolanii o căutau
Iar insectele o survolau
Cu râvnă
Cu un animalic gând

Din bucata mea de pâine
Am mâncat chiar eu
Sorbindu-i parcă miezul
Lichefiat de lacrimi neplânse
Am scăpat-o în noroi apoi
Și-am ridicat-o-n vânt
Am aruncat-o către cer
Și mi-am apropiat-o de piept
Totul ca să zgudui în ea
Puțină viață

Dar am uitat-o între prea mulți colți
Între atâtea coaste nemângâiate
Ca o pradă muribundă și ușoară
Și am sperat la o metamorfoză
Să o văd crescându-și aripi
Fie de fluture, fie de molie, fie chiar și
De furnică
Dar n-au crescut

N-au crescut nici ziduri
N-au crescut tăișuri
Și bucata mea de pâine
S-a găsit în plin festin
Iar mesenii au crescut
Grași și frumoși și
Roșii în obraji
Numai că
N-au mai hrănit nicio gură
Mai departe

Din bucata mea de pâine
Au rămas niște fărâme
Le țin acum ca pe ruinele cetății sacre
Ca pe aurul zeilor
Ca pe propria-mi liniște

Camera rătăcirilor

tumblr_mvg7gwXDKb1rj2y0bo1_500

Debusolat, sufletul se ghemuiește în încercarea absurdă de a trece într-o lume materială. Pulsațiile violente din ultima vreme l-au făcut să-și piardă orice reper. Mreaja nu l-a constrâns niciodată într-atât de mult. Ochiurile ei ostile s-au micșorat nepăsător până ce, inițial, au lăsat să pătrundă numai câte un fir de lumină. Acum e beznă.

Până la urma urmei și întunericul îți poate fi complice. Reperele există, doar trebuie interpretate. Carnea s-a dezis de mine, “s-a eliberat” demult. M-aș amuza copios s-o văd într-o situație ca asta. Ce-i drept, ar fi un umor sadic, dar prin care mai înveți ceva. Îmi și imaginez maldărul de panică ce ar cuprinde-o în plină pană de orientare.
Lipsa reperelor…nu există așa ceva; incompetența interpretării, întotdeauna.

Primul ochi se luminează și se deschide sub forma unei guri monstruoase. Sufletul stă așezat și începe să analizeze interiorul fetid, încercând să numere colții fiarei.

Mă declar impresionat. Nu știam că dezgustul și frica pot fi stârnite de ceva atât de organizat. Dispunerea asta extrem de ordonată îmi produce o stranie satisfacție. Fix cincizeci de colți. Parcă pe cerul gurii se agită niște umbre…

Curios, sufletul se ridică. Când să cerceteze îndeaproape, gura fiarei începe să scrâșnească din toți cei cincizeci de colți. Terorizat de zgomot, sufletul se ghemuiește la loc, fără a sesiza noile raze care pătrund din partea opusă gurii.
Al doilea ochi se deschide sub forma unei uși vechi. Balamalele slăbite reușesc să o mențină întredeschisă. Împresurat de o ispită mult prea evidentă, sufletul se ridică și deschide larg ușa. Imediat, balamalele cedează, iar ușa se prăvălește dramatic. În locul ei, o altă ușă așteaptă întredeschisă…

Și-acum ce-am să fac cu tot mormanul ăsta de uși? Ar ieși un foc frumos. L-aș putea alimenta la infinit, după cum constat. Căldură infinită…e oare suficient? Lumina trebuie să fie de partea cealaltă.

Sufletul continuă să deschidă ușă după ușă. Enervat de nonsensul crescând și sfidător al situației, acesta trântește ușa ce urma a fi deschisă, ferecând-o iremediabil. Curând o liniște supremă se instalează. Sufletul adoarme peste grămada de uși distruse. Adâncimea somnului îi induce o stare extatică, prin urmare acesta nu observă apariția noii deschizături.
Al treilea ochi se deschide într-o cavitate ciudată.
Într-un final, sufletul se trezește.

Dar asta ce-o mai fi? Să fie oare…?

Sufletul se apropie temător de capătul cavității. Zeama corozivă care se frământă în interior nu lasă loc de alte interpretări. Ce are în față este un stomac care încearcă să-l absoarbă. Sufletul sare în spatele mormanului de uși și îl împinge integral în grota înnebunită de foame.
Înăbușind amenințarea, sufletul privește în gol și începe să se revolte.

Așa! De foamea mea să nici nu-ți pese!

Apoi scoate un urlet sfâșietor care îl distrage de la jocul de lumini ce precede deschiderea celui de-al patrulea ochi.
Al patrulea ochi se deschide sub forma unei răni ce mustește de apă sărată. Sufletul rămâne fără aer și se oprește din urlat. Surprins, se apropie de noua deschizătură.
Sufletul gustă.

E sărată. Oare cât ai îndurat? Știam că ai să te întorci! “Tot tumultul ăsta e vital firii”, mai știi? Rămâi acum, pentru puțin măcar.

Sufletul se apropie într-un gest afectiv, lipindu-se de rană.
Sufletul ascultă. În liniștea de acum nu mai adoarme. Mreaja permite din nou luminii să pătrundă. Amăgirea ei persisită, însă nu mai mistuie.

Reperele există, doar trebuie interpretate.

Ție, omului

tumblr_n42k54QXqG1siwf24o1_500

Lumea-ntreagă pulsează în jurul tău, inducându-ți nebunie. Nebunia spaimei, a suferinței și minciunii; cum să le ignori? Cum să sfarmi poverile ce le-nsoțesc? Și cum să te arunci în indolență oarbă, în neștire voită când tu ești omul?
Tu, cel care cerni pământul și aerul și toată făptura, asistând, în veșnica-ți veghe, la sufocarea a tot ce-a fost atins de mâna ta sau a altuia, cum să te negi într-atât încât să-ți pretinzi nepăsarea?
Bucuros, te-ai năpusti asupra primei ieșiri din această conștiință a căderii, însă mintea-ți sub asediul amintirii ți se așază în cale. Și-atunci trupul, istovit de atâtea singurătăți învechite, începe să-ți tremure de febra sufletului ce-l împinge să producă lacrimi.
Lumea brusc pulsează a viață, iar adevărul tău curge, șiroindu-ți pe obraji. L-ai ascuns atâta timp în piatra seacă a ochilor, prudent să nu-l trădezi, numai ca să-l vezi acum izbucnind cu atâta ardoare. Pierdut a fost de veci pentru tine, făcându-ți din veghe o sentință fără rost.
Pierdut și totuși risipit în tine, atât de tainic încât ți-a scăpat.
Ție, omului…

Imperiul haosului

tumblr_mqzcrueSp61r3i6fao1_500

Claustrat, sufletul tânjește. Neclintită, mreaja, ca o amăgire generală, permite aerului să intre, iar luminii externe să mistuie.

Afară plouă și e frig. Cel puțin asta îmi dă de înțeles carnea, tremurând frenetic. Totuși, tind să cred că e mult protest în gestul ei, fie el involuntar sau nu, căci zilele trecute îmi tot spunea cât de mult o trag în urmă. De parcă ea ar fi cea închisă într-o carcasă organică plină de idei fixe.
O trag în urmă de la ce? Să fie oare marea “libertate”? Cât de pueril! Să te lași în voia unui asemenea iluzoriu…
Ceea ce nu-nțelege ea este că tot dezacordul, tot tumultul ăsta e vital firii. Până la urmă, oamenii sunt doar niște revolte umblătoare într-o revoltă generală și continuă.

Înăuntru plouă și e frig, dar nu dau nimănui de înțeles. E și-așa destul haos.

Trei

tumblr_n57n9d8iKN1qgwmzso4_1280

“Ia chipul vieții în mâini
și sărută-i buzele uscate”,
Strigă carnea, rânjind obsesiv a păcat,
“Trupul tău e singurul ce o mai poate anima”.

“Ia viața-n palme
și descompune-o în idei”,
Protestează mintea,
“Înțelege-o și ai să fii nemuritor”.

Stând retras, sufletul tace.
Pentru el viața e simplă.
Fără sens, așa-i e viața,
O iubește fără sens.

Dincolo de el

Imagine

Versuri îi curgeau încă pe pereţi. Pereţii aceia…se apropiau mereu unul de altul, antrenaţi parcă de un trecut mult prea insistent. Se sufoca. Cu propriile gânduri, cu parfumul ei, cu resturi de speranţă. Se sufoca. Şi-ar fi dezbinat negreşit pieptul numai ca să dezlănţuie fiorul ce-i domina întreaga existenţă. Meticulos, şi-ar fi scos apoi sufletul dintre coaste, punându-l înaintea-i. I-ar fi spus atâtea…însă ştia că n-avea rost. S-ar fi resemnat întrebându-l:”Cine eşti?”.

El? El e nimic. O aglomerare poetică de iluzii, în pragul dezmembrării. Fragmente în suspensie; nici sudate, nici risipite. Au învăţat să graviteze împreună cu un scop…Întregirea? Se prea poate.

Timpul devenea un vers.

Versuri îi curgeau încă pe pereţi.