Reminiscență

tumblr_nrvt7xvtru1rarw77o1_500

Lumina ia forme aberante
Străpungând asfaltul rece
Iar gândul unduiește-n jurul ei
Felinar după felinar
Rană după rană
Și nimic
Timpul nu există
Și nici tu
Și nici cuvântul care
E amar și putred
Și roșu de rugină

Nu există
Dar eu înaintez
Cu el în carne
Și-n gând, și-n tot sinele
Și-n tot ce-a mai rămas
Cine ai fost?
Cine am fost?
Idee, nălucă?
Mă ancorez de o secundă
Ca de scânteia ultimă a vieții
Și-a morții, și-a tot ce se găsește după
M-agăț de toată existența
Prin secunda de la tine
Dar existența nu există
Căci timp nu e
Și nici cuvântul
Blestemat și ruginit pe care
Nu l-am spus și nu-l voi spune-n
Veci

Nici sens nu e
Iar mintea e un val ce aiurează
O undă ce se-ndepărtează
De secunda
Ce a fost.

Schiță despre sine

tumblr_oaw43hmFeH1rp66ruo1_1280

Această secundă infinită îți aduce iluzia unui timp suspendat. Fără grabă, îți cobori grav privirea către mâinile rămase într-un stop-cadru ce te reprezintă susținând ceva nevăzut, dar greu și măreț. Un gest delicat, dar ferm totodată, care să evidențieze noblețea acelui ceva ce-ți concentrează atât de implacabil admirația.

Ceea ce cauți tu nu este admirație și nici noblețe, ci un reper. Îți privești mâinile osoase, dându-le sensul de ancore, de corespondenți ai mediului de care încerci continuu să te convingi că aparții. Mai demni de un asemenea sens ar fi chiar semenii tăi, însă ești numai tu acum și a te căuta în repere externe este cu atât mai dificil.
Lamentabil, cedezi tentației și privești înăuntru. În termeni și reprezentări proprii te autodefinești ca o creatură a nimicului, înălțată peste orice stare afectivă și orice judecată lumească pe un continuum între bine și rău. O creatură duală care-și trage seva atât din instincte, de multe ori monstruoase, cât și din rațiune. O creatură care percepe frumosul și sensurile adânci. În fine, o creatură care există dispersată în orice act, fie el extern sau intern.

Mâinile refuză să părăsească stop-cadrul. Așteaptă verdictul pentru care secunda aceasta s-a prelungit. „Cine ești?”, par a striga. „E dificilă căutarea”, răspunzi.

Aici, pe treapta asta

tumblr_n4c943gtIw1sshmj2o1_500

Stau pe casa scării.
Mâini brăzdate de șanțuri
Și cu unghii tăiate din carne
Sprijină balustrada.

Urc până la mansardă
Și acolo,
Cine știe?
Poate urc în continuare,
Poate doar privesc în gol,
Poate ceva,
Poate altceva,
Sau poate mă întorc.

Dar acum sunt aici,
Privind aceste mâini
Cu șanțurile lor intersectate…
Par canioane, hăuri adânci
În care a căzut,
Și încă mai cade,
Acea secundă.

Ca să vezi,
Am oprit timpul
Aici, pe treapta asta.
Cred c-am să urc, până la urmă,
În blestemata aia de mansardă.
Sincer să fiu,
Am mâinile reci.

Mâini reci

tumblr_n4kawd8DG11qap0kco1_500

N-ai crede că, pentru o secundă,
Universul poate fi căprui-închis,
Așa cum n-ai crede că,
Pentru o secundă, rațiunea ta,
Osificată de atâtea idei fixe,
Poate deveni atât de fluidă
Încât să curgă spre visare.

N-ai crede că o secundă
Poate uni toate fragmentele ce au rămas din tine,
Așa cum n-ai crede că
Tot imperiul convingerilor tale
Poate fi dărâmat din temelii.

N-ai crede că
O simplă secundă
I-a pus în ochi
Atâta căldură

Și totuși ea avea mâinile reci.