Descompunere

tumblr_n6rwi6NjdO1s5hrozo1_540

Îți asculți absent respirația, întocmai ca pe-un zgomot de fond: sâcâitor pe de-o parte, dar primitor și sigur pe de alta, prin monotonie și predictibilitate. Ca printr-o raznă nepermisă, îți amintești de propria existență și atunci, subit, mintea-ți împăienjenită își recapătă luciditatea abandonată voit. Timpul, călăul universal, îți inundă tâmplele, lăsând să se deruleze în fața ta, ca într-o frescă vie și absurdă, scenele grotești, ancestrale de care încerci să te dezici. Inutil. Inutil și utopic; animalul nu se va lăsa răpus astfel. Nu în universul care îi permite să poarte norma ca pe-o mască.
Și atunci, pentru ce toată sudoarea? Pentru ce toată revolta? Genialitate? Iubire? Plăsmuiri utopice în contextul în care „animalul rațional” pierde constant lupta cu timpul, dar nu cu gândul. Gândul care, prin comparație, este un călău infim, dar suficient de veninos încât să ucidă (pe alocuri) prin inadaptare.

Imperiul nimicului (-∞)

tumblr_obpc8dxord1tlb5xto1_500

Monstrul lucid
(preambul)

Rătăcind într-un clar-obscur fără sfârșit, sinele căzu răpus pe asfaltul înghețat. Nici tremurul cărnii, nici spaima și nici disprețul gândului nu-l puteau face să se clintească. Ajunse să se creadă contopit cu suprafața dură, un solvit neputincios, fără reacție, care-și vede unicitatea dispersată între particulele unei entități străine, dar primitoare prin neutralitatea sa.
Glacial, își amintea falsa superioritate pe care a plăsmuit-o, laurii cu care s-a încoronat și convingerea absurdă că numai el, prin gând și întregire, poate izbăvi un imperiu neînțeles. “Scăldat în extaz, tânjind după extaz, urlând monstruos fără extaz“, sinele se vedea acum cu aspră luciditate întruchipând o creatură odioasă ce spumegă sub spinul unui instinct nedefinit…o plăcere animalică înfrântă de intelect, o stare atemporală apărută din durerea unei plăgi deschise în cursul firesc al devenirii, un ecou vag de liră risipit în aerul mizer.
Epuizat de încercarea găsirii unei continuități proprii, sinele își aștepta acum disoluția. Străpuns de luciditate, realiză că unica forță ce-l susținuse până în acest punct se consumă. Poate că tocmai excesul de luciditate deveni otrăvitor, ori plaga atemporală se vindecase definitiv, eliberând șuvoiul necruțător al devenirii.
Într-adevăr, sinele simțea cum devine altceva; o trecere spre alt stadiu. Sinele împrumută din duritatea asfaltului, se ridică și-și continuă căutarea.

(31 decembrie 2016)

Imperiul nimicului (-∞)

…Nimic nu mai e la fel.

Ca-ntr-o farsă a universului, becul, călăul suprem al atâtor și atâtor fluturi de noapte și particule de praf, s-a stins, necesitând înlocuire. Cercul absurd se închide într-un final.

Nimicul.

Nimicul rămâne claustrat întocmai unei obsesii, monstruos și înfricoșător de influent. Nimicul e un ghimpe, cu durerea-i fără echivoc radiind în toată ființa. E atemporal și înrădăcinat în infinit, izvorând din lipsa sensului. Nimicul nu apune, deși are nostalgia înserărilor. Nimicul e sămânța răului și-a binelui deopotrivă, sădită în pântecele cald al frumosului. Nimicul e un adevăr, e tainic, este necuprins

în ani lumină…

Reminiscență

tumblr_nrvt7xvtru1rarw77o1_500

Lumina ia forme aberante
Străpungând asfaltul rece
Iar gândul unduiește-n jurul ei
Felinar după felinar
Rană după rană
Și nimic
Timpul nu există
Și nici tu
Și nici cuvântul care
E amar și putred
Și roșu de rugină

Nu există
Dar eu înaintez
Cu el în carne
Și-n gând, și-n tot sinele
Și-n tot ce-a mai rămas
Cine ai fost?
Cine am fost?
Idee, nălucă?
Mă ancorez de o secundă
Ca de scânteia ultimă a vieții
Și-a morții, și-a tot ce se găsește după
M-agăț de toată existența
Prin secunda de la tine
Dar existența nu există
Căci timp nu e
Și nici cuvântul
Blestemat și ruginit pe care
Nu l-am spus și nu-l voi spune-n
Veci

Nici sens nu e
Iar mintea e un val ce aiurează
O undă ce se-ndepărtează
De secunda
Ce a fost.

Imperiul nimicului (-4)

tumblr_ocnx3vlcjl1vrsf6po1_500

Ani lumină gravitează în jurul tău, ispitindu-te, cerșindu-ți germinarea. Sleit de căutarea asiduă a sinelui ți-ai întinde nesfârșite rădăcini în lutul lor numai ca să definești infinitatea și să dărâmi limitele ce te opreau din a te autodefini prin întreaga existență.
Dar ființa ta pulsează a revoltă sub spinul acestei idei, căci setea ta nu se va lăsa stinsă decât atunci când va atinge autocunoașterea deplină. În zadar asediul atâtor ani lumină în lipsa stăpânirii propriei identități. Ispita rămâne neclintită însă, stârnind divizarea ființei.
Găsindu-te în miezul unei lupte a sinelui în dedublare, ataci în neștire argumentând și
Orbecăind…

Obsesie

tumblr_nyould529s1r1arpmo1_500

Dincolo de moarte e
Iubirea mea
Nenăscută, infimă și bolnavă
Cântă, plânge și se zbate
Cerșindu-te
Făcându-ți loc
Între coastele-i subdezvoltate
Otrăvindu-mă
Ca o sămânță a răului
Ca un spin al frumosului

Nebună și uitată e
Iubirea mea
În ospiciul minții mele
Cântă, plânge și se zbate
Întinzând chingile
Zguduind zăbrelele
Te cere în setea-i convulsivă
Și-mi sfâșie orele
Îmi soarbe cuvintele
Disprețuindu-mă

Ajunsă prea târziu e
Iubirea mea
Căzută în pahare goale
Cântă, plânge și se zbate
Vânată de priviri murdare și
Rămasă nesărutată
Acordă-i o secundă
Pe tâmpla ta
Ca să mai râdă
O dată

Schiță despre sine

tumblr_oaw43hmFeH1rp66ruo1_1280

Această secundă infinită îți aduce iluzia unui timp suspendat. Fără grabă, îți cobori grav privirea către mâinile rămase într-un stop-cadru ce te reprezintă susținând ceva nevăzut, dar greu și măreț. Un gest delicat, dar ferm totodată, care să evidențieze noblețea acelui ceva ce-ți concentrează atât de implacabil admirația.

Ceea ce cauți tu nu este admirație și nici noblețe, ci un reper. Îți privești mâinile osoase, dându-le sensul de ancore, de corespondenți ai mediului de care încerci continuu să te convingi că aparții. Mai demni de un asemenea sens ar fi chiar semenii tăi, însă ești numai tu acum și a te căuta în repere externe este cu atât mai dificil.
Lamentabil, cedezi tentației și privești înăuntru. În termeni și reprezentări proprii te autodefinești ca o creatură a nimicului, înălțată peste orice stare afectivă și orice judecată lumească pe un continuum între bine și rău. O creatură duală care-și trage seva atât din instincte, de multe ori monstruoase, cât și din rațiune. O creatură care percepe frumosul și sensurile adânci. În fine, o creatură care există dispersată în orice act, fie el extern sau intern.

Mâinile refuză să părăsească stop-cadrul. Așteaptă verdictul pentru care secunda aceasta s-a prelungit. „Cine ești?”, par a striga. „E dificilă căutarea”, răspunzi.

Dincolo de el (2)

tumblr_o5a9wwXV231t8wtl2o1_540

Versuri îi curgeau încă pe pereți cu aceeași duritate a raznelor ce brăzdează scoarța unei minți pustiite.
Liniștea lor cădea în agresivitate. O cădere gravă, sfârșită într-un ecou la fel de grav. Nedeslușite și absurde, curgeau în căutarea sensului, erodând colțurile minții care încerca să definească și să concretizeze genialitatea. O foame aberantă, o căutare activă, o hăituire a intelectului sub forma unui instinct rafinat, toate într-o beznă supremă.

El? El încă e nimic. Un sine fragmentat, creator de punți, încercând să dea sens nu geniului, ci întregului,

Nobil și ireductibil.