Reminiscență

tumblr_nrvt7xvtru1rarw77o1_500

Lumina ia forme aberante
Străpungând asfaltul rece
Iar gândul unduiește-n jurul ei
Felinar după felinar
Rană după rană
Și nimic
Timpul nu există
Și nici tu
Și nici cuvântul care
E amar și putred
Și roșu de rugină

Nu există
Dar eu înaintez
Cu el în carne
Și-n gând, și-n tot sinele
Și-n tot ce-a mai rămas
Cine ai fost?
Cine am fost?
Idee, nălucă?
Mă ancorez de o secundă
Ca de scânteia ultimă a vieții
Și-a morții, și-a tot ce se găsește după
M-agăț de toată existența
Prin secunda de la tine
Dar existența nu există
Căci timp nu e
Și nici cuvântul
Blestemat și ruginit pe care
Nu l-am spus și nu-l voi spune-n
Veci

Nici sens nu e
Iar mintea e un val ce aiurează
O undă ce se-ndepărtează
De secunda
Ce a fost.

Camera rătăcirilor

tumblr_mvg7gwXDKb1rj2y0bo1_500

Debusolat, sufletul se ghemuiește în încercarea absurdă de a trece într-o lume materială. Pulsațiile violente din ultima vreme l-au făcut să-și piardă orice reper. Mreaja nu l-a constrâns niciodată într-atât de mult. Ochiurile ei ostile s-au micșorat nepăsător până ce, inițial, au lăsat să pătrundă numai câte un fir de lumină. Acum e beznă.

Până la urma urmei și întunericul îți poate fi complice. Reperele există, doar trebuie interpretate. Carnea s-a dezis de mine, “s-a eliberat” demult. M-aș amuza copios s-o văd într-o situație ca asta. Ce-i drept, ar fi un umor sadic, dar prin care mai înveți ceva. Îmi și imaginez maldărul de panică ce ar cuprinde-o în plină pană de orientare.
Lipsa reperelor…nu există așa ceva; incompetența interpretării, întotdeauna.

Primul ochi se luminează și se deschide sub forma unei guri monstruoase. Sufletul stă așezat și începe să analizeze interiorul fetid, încercând să numere colții fiarei.

Mă declar impresionat. Nu știam că dezgustul și frica pot fi stârnite de ceva atât de organizat. Dispunerea asta extrem de ordonată îmi produce o stranie satisfacție. Fix cincizeci de colți. Parcă pe cerul gurii se agită niște umbre…

Curios, sufletul se ridică. Când să cerceteze îndeaproape, gura fiarei începe să scrâșnească din toți cei cincizeci de colți. Terorizat de zgomot, sufletul se ghemuiește la loc, fără a sesiza noile raze care pătrund din partea opusă gurii.
Al doilea ochi se deschide sub forma unei uși vechi. Balamalele slăbite reușesc să o mențină întredeschisă. Împresurat de o ispită mult prea evidentă, sufletul se ridică și deschide larg ușa. Imediat, balamalele cedează, iar ușa se prăvălește dramatic. În locul ei, o altă ușă așteaptă întredeschisă…

Și-acum ce-am să fac cu tot mormanul ăsta de uși? Ar ieși un foc frumos. L-aș putea alimenta la infinit, după cum constat. Căldură infinită…e oare suficient? Lumina trebuie să fie de partea cealaltă.

Sufletul continuă să deschidă ușă după ușă. Enervat de nonsensul crescând și sfidător al situației, acesta trântește ușa ce urma a fi deschisă, ferecând-o iremediabil. Curând o liniște supremă se instalează. Sufletul adoarme peste grămada de uși distruse. Adâncimea somnului îi induce o stare extatică, prin urmare acesta nu observă apariția noii deschizături.
Al treilea ochi se deschide într-o cavitate ciudată.
Într-un final, sufletul se trezește.

Dar asta ce-o mai fi? Să fie oare…?

Sufletul se apropie temător de capătul cavității. Zeama corozivă care se frământă în interior nu lasă loc de alte interpretări. Ce are în față este un stomac care încearcă să-l absoarbă. Sufletul sare în spatele mormanului de uși și îl împinge integral în grota înnebunită de foame.
Înăbușind amenințarea, sufletul privește în gol și începe să se revolte.

Așa! De foamea mea să nici nu-ți pese!

Apoi scoate un urlet sfâșietor care îl distrage de la jocul de lumini ce precede deschiderea celui de-al patrulea ochi.
Al patrulea ochi se deschide sub forma unei răni ce mustește de apă sărată. Sufletul rămâne fără aer și se oprește din urlat. Surprins, se apropie de noua deschizătură.
Sufletul gustă.

E sărată. Oare cât ai îndurat? Știam că ai să te întorci! “Tot tumultul ăsta e vital firii”, mai știi? Rămâi acum, pentru puțin măcar.

Sufletul se apropie într-un gest afectiv, lipindu-se de rană.
Sufletul ascultă. În liniștea de acum nu mai adoarme. Mreaja permite din nou luminii să pătrundă. Amăgirea ei persisită, însă nu mai mistuie.

Reperele există, doar trebuie interpretate.

Naufragiu

Imagine

Nu mai pot stăpâni tremurul propriilor pleoape. Mă văd nevoit să capitulez. E poate cea mai dulce renunțare de care poți avea parte. Să te lași invadat de lumină. Să-i dai voit toată ființa ta. Să-i permiți să-ți pângărească toate visele nopții trecute, mult prea grele ca să le mai poți purta asupra-ți.

Da, îmi plac diminețile. Îmi place minutul acela de rătăcire în care nu știi dacă ești al luminii sau al nopții. Oricum nu-ți vei da seama vreodată, însă jocul razelor care-ți străbat pupilele, îți creează convingerea că aparții zorilor.

Dimineața e un naufragiu. Căci te găsește fără puteri pe țărmul propriului infinit. Vise îl lovesc în chip de valuri, iar tu nu te poți împotrivi.

Cine spune că realitatea îți frânge aripile? Din contră, îți oferă cel mai înălțător zbor. Te ia din mreaja valurilor, ducându-te până la Dumnezeu și te lasă să simți paradisul numai ca să-ți dea apoi drumul în mare. Iar tu, în căderea ta liberă, nu poți decât să privești cum se apropie adâncul, sperând să te cuprindă întru totul ca să nu mai simți frica și teroarea golului pe care îl străbați.

Și te cuprinde; căci tu încă ești fără de puteri. Habar nu ai să-noți. Și cazi continuu în abisul impasibil, văzând cum lumina te părăsește treptat. Găsești aici forme fără viață, închipuiri de o frumusețe demnă zeilor, însă goale și corupte. Te îndeamnă să devii asemeni lor, să-ți lași lumea și să te îneci voit. Fără vise, fără vreo cale, ai cădea în plasa lor, însă știi că vrei să naufragiezi din nou. Și te găsești urcând spre suprafață.

Cu brațele întinse și pieptul însângerat plutești absent în derizoriu, crezând că nu mai ești.
Dar atingi inevitabil țărmul..și totul ți-e străin. Nu cunoști lumina soarelui sau trecerea timpului; nu știi să respiri sau să iubești. Dar ești întreg.

Naufragiul e o dimineață.