Café de l’âme

 

masa asta va fi
Artă.
lemnul putred plânge, iar eu
scrijelesc forme obscene
ca un huligan plictisit.
lemnul putred scâncește, marea se agită
și eu scrijelesc cuvinte tăioase
în tăblia acestei mese care
e aici de prea mult timp.

gândurile mele bătute la mașină
se fac verzui și nu le mai pot citi
și lemnul putred se dezintegrează
câte o bucată, câte un gând
câte o șoaptă, câte un strop cafeniu
încremenit între așchiile mesei
care va fi
Artă.

marea se agită
iar sunetul se cuibărește
în lemnul putred care
aproape că se face albastru
și tace
tac și eu
și aștept
pentru că știu…lemnul ăsta
va fi
Artă.

Imperiul nimicului

tumblr_mvh41fLlbF1s5xzvpo1_500

Firele de praf se revoltă imediat ce-ți lași mâna grea să se prăbușească pe masă. Arunci o privire când la ea, când la becul ce înghite întreaga revoluție de particule. “Ce banal!”, te gândești, dar poate ăsta-i mersul.

Nimicul.

Nimicul ar trebui stimat. La urma urmei, lui îi încredințezi ideile cele mai valoroase. Neîmpărtășitele. De altfel, de ce le-ai mai păstra numai între tine și el? Neîncredere? Ezitare? Teamă? Astea sunt alte moduri de a spune “sunt avid de propriile gânduri”. Gânduri și iar gânduri, imagini reale în contexte fictive. Degeaba vrea mâna ta să scrie dacă muza îți doarme neîntoarsă. Degeaba îi ții minte mâinile reci/calde, că tot nu te va privi în ochi. Degeaba ai răspunsuri dacă nu există întrebări.
Și-așa firele tale de praf iau calea nimicului incandescent. Nu știi dacă ele îl fac să lumineze sau dacă e doar o cursă de-a lui. Cert e că becurile se mai și ard.

Și când le-nlocuiești…
Nimic nu mai e la fel.