patru și treișpe

Suflu. Suflu și, peste tot, praful se ridică. Trec cu degetele peste umărul stâng…praful se ridică. Trec cu degetele peste umărul drept și…praful se ridică.
Sunt tot aici, idolatrizând firele de praf ca-ntr-o religie cu o infinitate dureroasă de zei. O religie cu temple și doctrine și fortificații între fortificații și scene întinse pe care trebuie să prestez. Căci zeii trebuie veseliți. Și zeii trebuie cinstiți. Și zeii trebuie…

Dar acum sunt singur. Îmi țin respirația să nu-mi trezesc divinitățile. Mă uit în gol și dau sensuri lumii. Mă uit în gol și totul e adevărat. Mă uit în gol și am o idilă cu apusul. Mă uit în gol și mă gândesc ce frumos ar fi să cred în idile. Mă uit în gol și mă gândesc să nu mă mai gândesc. Mă uit în gol și mă gândesc la mine. Mă uit în gol și…

Nu-mi mai pot ține respirația.
Cât a trecut? Dar, mai ales, cât o să mai treacă?
E patru și treișpe minute.
Suflu.

Advertisements

subsingur

stau în mijlocul camerei și încerc să mă fac să cred
în posibilitatea de a nu mă gândi la nimic
dar
văd mormanul de haine: sunt în el
văd praful din colțuri: sunt în el
văd dopurile de plută: sunt în ele
mă scurg pe toți pereții și
mă preling până în centru, iar apoi

(dispar)

stau cu mâinile pe podea și le privesc: nu sunt
stau cu inima pe podea și o privesc: nu e
stau cu mine, dispersat peste tot, dar: nu sunt
și poate n-aș vrea să recunosc, dar
cred că mi-a ieșit:
sunt mai puțin decât singur și
nu

gândesc
la
nimic.

Descompunere

tumblr_n6rwi6NjdO1s5hrozo1_540

Îți asculți absent respirația, întocmai ca pe-un zgomot de fond: sâcâitor pe de-o parte, dar primitor și sigur pe de alta, prin monotonie și predictibilitate. Ca printr-o raznă nepermisă, îți amintești de propria existență și atunci, subit, mintea-ți împăienjenită își recapătă luciditatea abandonată voit. Timpul, călăul universal, îți inundă tâmplele, lăsând să se deruleze în fața ta, ca într-o frescă vie și absurdă, scenele grotești, ancestrale de care încerci să te dezici. Inutil. Inutil și utopic; animalul nu se va lăsa răpus astfel. Nu în universul care îi permite să poarte norma ca pe-o mască.
Și atunci, pentru ce toată sudoarea? Pentru ce toată revolta? Genialitate? Iubire? Plăsmuiri utopice în contextul în care „animalul rațional” pierde constant lupta cu timpul, dar nu cu gândul. Gândul care, prin comparație, este un călău infim, dar suficient de veninos încât să ucidă (pe alocuri) prin inadaptare.

Intimitate

tumblr_o23mu2fRmr1sh2doyo1_500

timpul se sparge cu suspin
odihnindu-și rămășițele între oasele-mi prea reci
aici eu nu exist
stau suspendat deasupra a orice
și țin frigul în mâini
și tot nonsensul
ca să te-apropii câtuși de puțin și
să fim singuri
în conturul acestei idei care
ne bântuie

știi
poemele deja nu mai au graniță
curg fără noimă
și le pierd
rămân doar cu degetele pătate
de un albastru care moare
așa că mai bine
doar vino aici
să mă asculți cum tac

Anarhia simțurilor

tumblr_mqpua7xjrd1qkeiofo1_1280

Orele cad dramatic în jur, stratificându-se și clădind un trecut dominat de obsesii. Ca de o unică gură de aer într-un abis neîndurător, mă agăț de o ruptură în armura timpului pentru a trece în afara sa: pe ruinele legilor cronologice își întinde rădăcinile anarhia simțurilor. Aici cuvântul intră în disoluție, iar unicul sens al cunoașterii este trăirea, experiența nemijlocită a împrejurimilor.

Deodată existența s-a suspendat. Înaintam într-un spațiu ce-mi lăsa impresia de intrauterin. Nutritiv și primitor, mediul îmi permitea să umblu liber și, cu fiecare pas, să cresc asemeni unei flăcări famelice temeinic alimentate. Nimic material nu-mi putea subjuga foamea, de altfel, materia nici nu se găsea în jur…eram doar eu, o carcasă străvezie de idei, imbuibată de afecte; eu care eram hrănit de o entitate dispersată pretutindeni; eu, incapabil să mă satur de acel extaz pe care nu l-ar putea procura nici cel mai fin simț posibil. Un extaz care stârnește descompunerea…unitate cu unitate, m-am văzut dizolvat în acel solvent al paradoxului numai ca să mă recompun apoi din ruine de idei și căutări de sine. Plămădind o identitate chiar și în acel extaz al uitării, m-am simțit sătul și-am început să mă zbat spre a ieși.

Armura timpului mă trage înapoi, sigilându-și ruptura. Orele sunt fluide acum.

Pastel absurd

tumblr_mxexw5ghri1rdrcngo1_540

Frigul intră progresiv
Fluid ca o melodie tristă pe care
Dansez singur
Printre miraje sonore
Dar e liniște
În casă
În atrii
Și-n ventricule
Și am mâinile calde
Ca să sfidez decorul
Și timpul care tremură
Din ce în ce
Mai rar
(Poate o să-ncremenească)

E liniște
E și lumină
Și scrum
Și mai sunt eu
Cu mâinile calde
Doar eu
Pictat în violet și albastru și
Învelit în absurd
Iar timpul nu mai mișcă
Nici înainte
Nici îndărăt
Și e lumină
Iar eu sfidez decorul
Și timpul care a încremenit
Cu aceste mâini calde.

Imperiul nimicului (-3)

tumblr_nr3idiXE4h1scwp63o1_500

Orbecăind într-un dialog decadent, te lași singur în brațele anulării. Extazul acestei renunțări îți aprinde sângele și îți insuflă o falsă superioritate. De te-ar vedea semenii tăi acum! De ți-ar desluși zborul!
Ancorat, celălalt tu rămâne dârz și neclintit, confruntat cu zdruncinările dedublării. Dar care tu a fost întâiul? Care tu a cunoscut triumful? Și…este, în esență, acesta un triumf?
Gândul remizei își caută o breșă în zidul autosegregării. Îți repugnă. Dar cărui tu? De care parte sunt valorile care îl resping într-atât?
Fără putință, te opui din ambele părți luptei între tine și tine, mânat de reproșul că singur poți cuprinde ani lumină, însă nu poți stârni liniștea după care-ți tind mâinile.

Cine ești? te-ntreb
Ca pe zeul fără chip…