Café de l’âme

 

masa asta va fi
Artă.
lemnul putred plânge, iar eu
scrijelesc forme obscene
ca un huligan plictisit.
lemnul putred scâncește, marea se agită
și eu scrijelesc cuvinte tăioase
în tăblia acestei mese care
e aici de prea mult timp.

gândurile mele bătute la mașină
se fac verzui și nu le mai pot citi
și lemnul putred se dezintegrează
câte o bucată, câte un gând
câte o șoaptă, câte un strop cafeniu
încremenit între așchiile mesei
care va fi
Artă.

marea se agită
iar sunetul se cuibărește
în lemnul putred care
aproape că se face albastru
și tace
tac și eu
și aștept
pentru că știu…lemnul ăsta
va fi
Artă.

Advertisements

De la ∞ spre 0

tumblr_mu9gdj4UQi1sces6zo1_500

E o mare artă închiderea în sine, chiar dacă unicul martor e însuși creatorul. Mintea-i sub presiunea simțurilor arde în plina conștiință a declinului mizer. Astfel, când totul se varsă spre ruină, gânditorul e pătruns de nevoia de a clădi. Și, piatră după piatră, își ridică abandonul, amara renunțare la confortul mediocrității, la tot ce-i accesibil prin simplă indolență.
Demiurg al unei lumi mânate după propriul cuget, gânditorul se vede claustrat între vaste arhitecturi al căror unic scop este rezonanța. Dar ecourile produse aduc o muzicalitate supremă, dătătoare de revelații și respingătoare de bariere, prin ea, demiurgul ridicându-se deasupra propriei creații, ce se scurge dramatic în eter. Clipa se eternizează, iar revelația, deja înălțătoare, este dublată de cea a frumosului. Căci, prin marea sa tragedie, frumosul se relevă numai în momentele de trecere spre stadii noi.
Prin depășirea claustrării, Pământul este redus la dimensiunea și consistența petei de cerneală în care gânditorul scufundă vârful penei, scriind pe suprafața solară omagiul frumuseții.
Beatitudinea se consumă însă, reducând totul la un nimic tern în care singurul temei este idealul clipelor revelatorii.

Piatră după piatră, gânditorul va clădi
până ce va umple Soarele de omagii.