patru și treișpe

Suflu. Suflu și, peste tot, praful se ridică. Trec cu degetele peste umărul stâng…praful se ridică. Trec cu degetele peste umărul drept și…praful se ridică.
Sunt tot aici, idolatrizând firele de praf ca-ntr-o religie cu o infinitate dureroasă de zei. O religie cu temple și doctrine și fortificații între fortificații și scene întinse pe care trebuie să prestez. Căci zeii trebuie veseliți. Și zeii trebuie cinstiți. Și zeii trebuie…

Dar acum sunt singur. Îmi țin respirația să nu-mi trezesc divinitățile. Mă uit în gol și dau sensuri lumii. Mă uit în gol și totul e adevărat. Mă uit în gol și am o idilă cu apusul. Mă uit în gol și mă gândesc ce frumos ar fi să cred în idile. Mă uit în gol și mă gândesc să nu mă mai gândesc. Mă uit în gol și mă gândesc la mine. Mă uit în gol și…

Nu-mi mai pot ține respirația.
Cât a trecut? Dar, mai ales, cât o să mai treacă?
E patru și treișpe minute.
Suflu.

Advertisements

subsingur

stau în mijlocul camerei și încerc să mă fac să cred
în posibilitatea de a nu mă gândi la nimic
dar
văd mormanul de haine: sunt în el
văd praful din colțuri: sunt în el
văd dopurile de plută: sunt în ele
mă scurg pe toți pereții și
mă preling până în centru, iar apoi

(dispar)

stau cu mâinile pe podea și le privesc: nu sunt
stau cu inima pe podea și o privesc: nu e
stau cu mine, dispersat peste tot, dar: nu sunt
și poate n-aș vrea să recunosc, dar
cred că mi-a ieșit:
sunt mai puțin decât singur și
nu

gândesc
la
nimic.

ploaia și cerul

ne-a prins ploaia la-nceputul lumii
dar ochii noștri erau orbi
iar pielea noastră, ca o mătase scumpă
nu știa să se-nfioare

ne-a prins intimitatea la-nceputul lumii
și tu râdeai și îmi spuneai
de mirosul ploii și de
lumea care începea în jur
ca un gând ciudat sau
ca o idee absurdă
care-ți vine deodată

ne-a prins inocența
în prima zi a lumii
iar noi ne jucam cu florile
și le făceam pe toate violet
așa cum am făcut și cu cerul

ne-a prins iubirea la-nceputul lumii
și n-am știut ce să facem cu ea
dar tu zâmbeai
și îmi spuneai cât e de frumos amurgul
iar eu te priveam privindu-l
și uitam să mai respir
iar apoi degetele noastre
făcute din aceeași mătase
se întrepătrundeau puțin mai strâns

ne-a prins uitarea
când lumea începuse deja
iar mătasea se făcuse carne dureroasă
și eu, neștiutor
te căutam

m-a prins această viață în căutare
când carnea doare tot mai tare
iar lumea e tot mai bătrână

m-a prins ploaia, acum, la-nceputul morții
amintindu-mi de tine
făgăduindu-mi că te voi găsi
iar eu privesc cerul
care devine violet.

Oniric și absurd

Tu…
Tu te plimbi pe linia zării
Purtând tot roșul lumii în obraji
Și ai pe chip neliniștea-nserării
Și-nfrigurarea brumei de pe brazi

‘Naintea ta lumina delirează
Pândindu-ți pașii repezi și nesiguri
Tu fugi și-n urma ta, natura hibernează
Rămâne privegheată de anticele friguri

Ce drept, ce stăpânire ai tu asupra lumii?
Cum lași tu toată firea în aer oțelit?
Ce zestre fermecată lăsatu-ți-au străbunii
De ții într-o clipire și totul și nimic?

Eu…
În urma ta-ntre umbre, rămas-am ca să tac
Să te petrec din depărtare
De partea mea e somnul bătrânului iatac
De partea ta, lumina cea albă ce dispare

Fereastra e crăpată, pervazul…cimitir
Iar tâmplele-mi sunt seci, părăginite
Chemările pierit-au răpuse de delir
Stau frânte între cioburi și sticle ascuțite

De sus, îngerul nopții-și amenință venirea
Prin vântul ce pătrunde…surdul
El n-auzit-a vestea, tot preaslăvind neștirea
De partea ta sunt zorii,
De partea mea, amurgul

Rămas-a totuși somnul, ținând făgăduința
Nuntirii ce pierdut-a rândul
Rămâne și speranța, rămâne și dorința
De partea ta e visul,
De partea mea, absurdul.

Diapozitiv

galben imperial și nemișcare:
silueta mea e reflectată-n bălți
și nu provoacă unde.
silueta mea e reflectată-n vânt
dar nu vuiește și nici
nu ridică praful.
silueta mea curge în raze
și e peste tot în jur
ca un nimb vag.

silueta mea poartă epoleți
cusuți cu aurul zeilor
și stă dreaptă în centru
salutând cerul.
silueta mea e singură în cadru
pe acest diapozitiv
uitat la mansardă.