Oniric și absurd

Tu…
Tu te plimbi pe linia zării
Purtând tot roșul lumii în obraji
Și ai pe chip neliniștea-nserării
Și-nfrigurarea brumei de pe brazi

‘Naintea ta lumina delirează
Pândindu-ți pașii repezi și nesiguri
Tu fugi și-n urma ta, natura hibernează
Rămâne privegheată de anticele friguri

Ce drept, ce stăpânire ai tu asupra lumii?
Cum lași tu toată firea în aer oțelit?
Ce zestre fermecată lăsatu-ți-au străbunii
De ții într-o clipire și totul și nimic?

Eu…
În urma ta-ntre umbre, rămas-am ca să tac
Să te petrec din depărtare
De partea mea e somnul bătrânului iatac
De partea ta, lumina cea albă ce dispare

Fereastra e crăpată, pervazul…cimitir
Iar tâmplele-mi sunt seci, părăginite
Chemările pierit-au răpuse de delir
Stau frânte între cioburi și sticle ascuțite

De sus, îngerul nopții-și amenință venirea
Prin vântul ce pătrunde…surdul
El n-auzit-a vestea, tot preaslăvind neștirea
De partea ta sunt zorii,
De partea mea, amurgul

Rămas-a totuși somnul, ținând făgăduința
Nuntirii ce pierdut-a rândul
Rămâne și speranța, rămâne și dorința
De partea ta e visul,
De partea mea, absurdul.

Advertisements

Cromatica

cromatica s-a-mbolnăvit
s-a prelins
ni se târăște sub picioare
și-mi cuprinde măduva
(o soarbe)
(o amestecă în sine)
și se cațără spre timpuri noi
încolăcindu-se
spre tâmple noi, în sus
dar tâmplele mele sunt
din vremuri de astru apus.

Diapozitiv

galben imperial și nemișcare:
silueta mea e reflectată-n bălți
și nu provoacă unde.
silueta mea e reflectată-n vânt
dar nu vuiește și nici
nu ridică praful.
silueta mea curge în raze
și e peste tot în jur
ca un nimb vag.

silueta mea poartă epoleți
cusuți cu aurul zeilor
și stă dreaptă în centru
salutând cerul.
silueta mea e singură în cadru
pe acest diapozitiv
uitat la mansardă.

Așteptare

Te voi găsi în praful de pe vechile volume,
Când oasele-mi vor fi secat de veacuri multe
Și numai aerul, purtându-mi tăcerile postume,
Va sta însingurat să mai asculte.

Să afle de la firele de praf
De așteptarea cu ramuri infinite,
De frunzele ce au îmbătrânit pe raft,
De lacrimile neîmpărtășite.

Și să trimită-atunci o adiere vagă
Să zăbovească deasupra rănilor uscate
În trunchi căzut, dar să nu înțeleagă
Cum încă ard mocnit, fără de moarte.

Te voi găsi în freamătul podelei
Sub pași străini, timizi, nehotărâți,
În unduirile perdelei,
În râsetul copiilor desculți.

Vei fi în roșul panglicii împresurate
De file dintr-un vechi jurnal;
Te voi afla-n modelul semnului de carte
Lăsat de-atâta vreme la final.

Ai să te pierzi în gândurile tulburi
Trecute cu albastru pe hârtii
Și-ntr-ale mesei roase scânduri
Pătate cu licori prea vineții.

Am să te caut între poezii,
Am să te caut în zadar
În casa ce nu va mai fi,
Am să-mi pierd mințile și gândul, dar

Te voi găsi
(te voi găsi).

Cold brew

mintea mea e stridentă
iar cafeaua mi-a ars obrajii pe interior

azi am murit de cincizeci și șase de ori
închizând ochii
încet, dramatic și dureros și
am tras tot restul lumii după mine
ca să-mi țină de urât

de cincizeci și cinci de ori
am analizat
la nr. 56 am tăcut
și am ajuns în locul ăsta
unde au The Weeknd pe fundal
cântând lucruri obscene despre o fată
și tot aici
am scris un poem urât, dar

mintea mea e albă
cafeaua e rece
și acum
trăiesc din senzații simple
atât

Descompunere

tumblr_n6rwi6NjdO1s5hrozo1_540

Îți asculți absent respirația, întocmai ca pe-un zgomot de fond: sâcâitor pe de-o parte, dar primitor și sigur pe de alta, prin monotonie și predictibilitate. Ca printr-o raznă nepermisă, îți amintești de propria existență și atunci, subit, mintea-ți împăienjenită își recapătă luciditatea abandonată voit. Timpul, călăul universal, îți inundă tâmplele, lăsând să se deruleze în fața ta, ca într-o frescă vie și absurdă, scenele grotești, ancestrale de care încerci să te dezici. Inutil. Inutil și utopic; animalul nu se va lăsa răpus astfel. Nu în universul care îi permite să poarte norma ca pe-o mască.
Și atunci, pentru ce toată sudoarea? Pentru ce toată revolta? Genialitate? Iubire? Plăsmuiri utopice în contextul în care „animalul rațional” pierde constant lupta cu timpul, dar nu cu gândul. Gândul care, prin comparație, este un călău infim, dar suficient de veninos încât să ucidă (pe alocuri) prin inadaptare.