Descompunere

tumblr_n6rwi6NjdO1s5hrozo1_540

Îți asculți absent respirația, întocmai ca pe-un zgomot de fond: sâcâitor pe de-o parte, dar primitor și sigur pe de alta, prin monotonie și predictibilitate. Ca printr-o raznă nepermisă, îți amintești de propria existență și atunci, subit, mintea-ți împăienjenită își recapătă luciditatea abandonată voit. Timpul, călăul universal, îți inundă tâmplele, lăsând să se deruleze în fața ta, ca într-o frescă vie și absurdă, scenele grotești, ancestrale de care încerci să te dezici. Inutil. Inutil și utopic; animalul nu se va lăsa răpus astfel. Nu în universul care îi permite să poarte norma ca pe-o mască.
Și atunci, pentru ce toată sudoarea? Pentru ce toată revolta? Genialitate? Iubire? Plăsmuiri utopice în contextul în care „animalul rațional” pierde constant lupta cu timpul, dar nu cu gândul. Gândul care, prin comparație, este un călău infim, dar suficient de veninos încât să ucidă (pe alocuri) prin inadaptare.

Salty thoughts

tumblr_mbaxkdNnj71r0q8yqo1_500

the church nearby
comes alive
on sunday mornings

joint voices
joint souls
angel wings and
broken bells

my walls shake
their rhythm enters
but i’m not moving

i’m not even here
i watch the sunset
of the other day
and pray
for thoughtlessness

i’m high above
the unborn night
and all these tiny city lights
seem to be preaching about it

and then
it comes

nothing at all
nothing anymore
just my salty thoughts
reddened and surrounded
by this blackness

how i long
to see them travel
to the dawn
of this sunday

Carrousel

tumblr_nz85z94Sm81u9bktno1_500

îmi urc nonsensul în montagne russe
și-l las să plece
singur și nesupravegheat și
aștept să coboare odată cu astrele
cu anii lor lumină
cu strălucirea rece
ca să le-nvârt în juru-mi
în odaia asta izolată
sub tunelul unui timp nou

amețitor ca vinul
stea după stea după stea căzătoare
și eu
în centru ca un ax
crezând în fericire și absolut
destul
bâlciul se încheie
caravanele își strâng culorile
și pleacă
dar merg în cerc
mereu în cerc
absurd

Intimitate

tumblr_o23mu2fRmr1sh2doyo1_500

timpul se sparge cu suspin
odihnindu-și rămășițele între oasele-mi prea reci
aici eu nu exist
stau suspendat deasupra a orice
și țin frigul în mâini
și tot nonsensul
ca să te-apropii câtuși de puțin și
să fim singuri
în conturul acestei idei care
ne bântuie

știi
poemele deja nu mai au graniță
curg fără noimă
și le pierd
rămân doar cu degetele pătate
de un albastru care moare
așa că mai bine
doar vino aici
să mă asculți cum tac

Café de l’âme

 

masa asta va fi
Artă.
lemnul putred plânge, iar eu
scrijelesc forme obscene
ca un huligan plictisit.
lemnul putred scâncește, marea se agită
și eu scrijelesc cuvinte tăioase
în tăblia acestei mese care
e aici de prea mult timp.

gândurile mele bătute la mașină
se fac verzui și nu le mai pot citi
și lemnul putred se dezintegrează
câte o bucată, câte un gând
câte o șoaptă, câte un strop cafeniu
încremenit între așchiile mesei
care va fi
Artă.

marea se agită
iar sunetul se cuibărește
în lemnul putred care
aproape că se face albastru
și tace
tac și eu
și aștept
pentru că știu…lemnul ăsta
va fi
Artă.

Imperiul nimicului (-∞)

tumblr_obpc8dxord1tlb5xto1_500

Monstrul lucid
(preambul)

Rătăcind într-un clar-obscur fără sfârșit, sinele căzu răpus pe asfaltul înghețat. Nici tremurul cărnii, nici spaima și nici disprețul gândului nu-l puteau face să se clintească. Ajunse să se creadă contopit cu suprafața dură, un solvit neputincios, fără reacție, care-și vede unicitatea dispersată între particulele unei entități străine, dar primitoare prin neutralitatea sa.
Glacial, își amintea falsa superioritate pe care a plăsmuit-o, laurii cu care s-a încoronat și convingerea absurdă că numai el, prin gând și întregire, poate izbăvi un imperiu neînțeles. “Scăldat în extaz, tânjind după extaz, urlând monstruos fără extaz“, sinele se vedea acum cu aspră luciditate întruchipând o creatură odioasă ce spumegă sub spinul unui instinct nedefinit…o plăcere animalică înfrântă de intelect, o stare atemporală apărută din durerea unei plăgi deschise în cursul firesc al devenirii, un ecou vag de liră risipit în aerul mizer.
Epuizat de încercarea găsirii unei continuități proprii, sinele își aștepta acum disoluția. Străpuns de luciditate, realiză că unica forță ce-l susținuse până în acest punct se consumă. Poate că tocmai excesul de luciditate deveni otrăvitor, ori plaga atemporală se vindecase definitiv, eliberând șuvoiul necruțător al devenirii.
Într-adevăr, sinele simțea cum devine altceva; o trecere spre alt stadiu. Sinele împrumută din duritatea asfaltului, se ridică și-și continuă căutarea.

(31 decembrie 2016)

Imperiul nimicului (-∞)

…Nimic nu mai e la fel.

Ca-ntr-o farsă a universului, becul, călăul suprem al atâtor și atâtor fluturi de noapte și particule de praf, s-a stins, necesitând înlocuire. Cercul absurd se închide într-un final.

Nimicul.

Nimicul rămâne claustrat întocmai unei obsesii, monstruos și înfricoșător de influent. Nimicul e un ghimpe, cu durerea-i fără echivoc radiind în toată ființa. E atemporal și înrădăcinat în infinit, izvorând din lipsa sensului. Nimicul nu apune, deși are nostalgia înserărilor. Nimicul e sămânța răului și-a binelui deopotrivă, sădită în pântecele cald al frumosului. Nimicul e un adevăr, e tainic, este necuprins

în ani lumină…

Reminiscență

tumblr_nrvt7xvtru1rarw77o1_500

Lumina ia forme aberante
Străpungând asfaltul rece
Iar gândul unduiește-n jurul ei
Felinar după felinar
Rană după rană
Și nimic
Timpul nu există
Și nici tu
Și nici cuvântul care
E amar și putred
Și roșu de rugină

Nu există
Dar eu înaintez
Cu el în carne
Și-n gând, și-n tot sinele
Și-n tot ce-a mai rămas
Cine ai fost?
Cine am fost?
Idee, nălucă?
Mă ancorez de o secundă
Ca de scânteia ultimă a vieții
Și-a morții, și-a tot ce se găsește după
M-agăț de toată existența
Prin secunda de la tine
Dar existența nu există
Căci timp nu e
Și nici cuvântul
Blestemat și ruginit pe care
Nu l-am spus și nu-l voi spune-n
Veci

Nici sens nu e
Iar mintea e un val ce aiurează
O undă ce se-ndepărtează
De secunda
Ce a fost.