Paradoxul (5)

tumblr_odpp9zrfC91sket1zo1_540

Dansez singur pe linia mediană, iar tu te perinzi peste tot în juru-mi. Ești sensul și contrasensul deopotrivă, precum și orice altă direcție neștiută care-mi umple tâmplele cu iluzia înaintării.

Advertisements

Așteptare

Te voi găsi în praful de pe vechile volume,
Când oasele-mi vor fi secat de veacuri multe
Și numai aerul, purtându-mi tăcerile postume,
Va sta însingurat să mai asculte.

Să afle de la firele de praf
De așteptarea cu ramuri infinite,
De frunzele ce au îmbătrânit pe raft,
De lacrimile neîmpărtășite.

Și să trimită-atunci o adiere vagă
Să zăbovească deasupra rănilor uscate
În trunchi căzut, dar să nu înțeleagă
Cum încă ard mocnit, fără de moarte.

Te voi găsi în freamătul podelei
Sub pași străini, timizi, nehotărâți,
În unduirile perdelei,
În râsetul copiilor desculți.

Vei fi în roșul panglicii împresurate
De file dintr-un vechi jurnal;
Te voi afla-n modelul semnului de carte
Lăsat de-atâta vreme la final.

Ai să te pierzi în gândurile tulburi
Trecute cu albastru pe hârtii
Și-ntr-ale mesei roase scânduri
Pătate cu licori prea vineții.

Am să te caut între poezii,
Am să te caut în zadar
În casa ce nu va mai fi,
Am să-mi pierd mințile și gândul, dar

Te voi găsi
(te voi găsi).

Cold brew

mintea mea e stridentă
iar cafeaua mi-a ars obrajii pe interior

azi am murit de cincizeci și șase de ori
închizând ochii
încet, dramatic și dureros și
am tras tot restul lumii după mine
ca să-mi țină de urât

de cincizeci și cinci de ori
am analizat
la nr. 56 am tăcut
și am ajuns în locul ăsta
unde au The Weeknd pe fundal
cântând lucruri obscene despre o fată
și tot aici
am scris un poem urât, dar

mintea mea e albă
cafeaua e rece
și acum
trăiesc din senzații simple
atât

Descompunere

tumblr_n6rwi6NjdO1s5hrozo1_540

Îți asculți absent respirația, întocmai ca pe-un zgomot de fond: sâcâitor pe de-o parte, dar primitor și sigur pe de alta, prin monotonie și predictibilitate. Ca printr-o raznă nepermisă, îți amintești de propria existență și atunci, subit, mintea-ți împăienjenită își recapătă luciditatea abandonată voit. Timpul, călăul universal, îți inundă tâmplele, lăsând să se deruleze în fața ta, ca într-o frescă vie și absurdă, scenele grotești, ancestrale de care încerci să te dezici. Inutil. Inutil și utopic; animalul nu se va lăsa răpus astfel. Nu în universul care îi permite să poarte norma ca pe-o mască.
Și atunci, pentru ce toată sudoarea? Pentru ce toată revolta? Genialitate? Iubire? Plăsmuiri utopice în contextul în care „animalul rațional” pierde constant lupta cu timpul, dar nu cu gândul. Gândul care, prin comparație, este un călău infim, dar suficient de veninos încât să ucidă (pe alocuri) prin inadaptare.

Salty thoughts

tumblr_mbaxkdNnj71r0q8yqo1_500

the church nearby
comes alive
on sunday mornings

joint voices
joint souls
angel wings and
broken bells

my walls shake
their rhythm enters
but i’m not moving

i’m not even here
i watch the sunset
of the other day
and pray
for thoughtlessness

i’m high above
the unborn night
and all these tiny city lights
seem to be preaching about it

and then
it comes

nothing at all
nothing anymore
just my salty thoughts
reddened and surrounded
by this blackness

how i long
to see them travel
to the dawn
of this sunday

Carrousel

tumblr_nz85z94Sm81u9bktno1_500

îmi urc nonsensul în montagne russe
și-l las să plece
singur și nesupravegheat și
aștept să coboare odată cu astrele
cu anii lor lumină
cu strălucirea rece
ca să le-nvârt în juru-mi
în odaia asta izolată
sub tunelul unui timp nou

amețitor ca vinul
stea după stea după stea căzătoare
și eu
în centru ca un ax
crezând în fericire și absolut
destul
bâlciul se încheie
caravanele își strâng culorile
și pleacă
dar merg în cerc
mereu în cerc
absurd

Intimitate

tumblr_o23mu2fRmr1sh2doyo1_500

timpul se sparge cu suspin
odihnindu-și rămășițele între oasele-mi prea reci
aici eu nu exist
stau suspendat deasupra a orice
și țin frigul în mâini
și tot nonsensul
ca să te-apropii câtuși de puțin și
să fim singuri
în conturul acestei idei care
ne bântuie

știi
poemele deja nu mai au graniță
curg fără noimă
și le pierd
rămân doar cu degetele pătate
de un albastru care moare
așa că mai bine
doar vino aici
să mă asculți cum tac